În timp ce Universitatea din Maine extindea rețeaua BITNET către familiile angajaților cu vechime, eu scriam programe AppleScript pentru Mac OS 7 la doar 7 ani. Până la 8 ani, compilasem deja aplicații care porneau la dublu-clic, iar magia se întâmpla — o magie pe care eu o programasem în mașină. Apăsam butonul de Înregistrare, scoteam imprimanta, apoi o adăugam la loc, iar editorul AppleScript completa automat codul de care aveam nevoie pentru a reproduce acea sarcină pe calculator. Primul meu program a fost compilat în 1996 — acum 30 de ani chiar anul acesta — construit pe rezultatele eșafodate ale acelor instrucțiuni, care mai târziu s-au transformat într-o abilitate naturală de a scrie AppleScript-uri de la zero.

Ține minte cuvântul acesta: eșafodaj. Va conta peste vreo trei mii de cuvinte.

M-am născut în 1988 în România, iar când am împlinit 7 zile am fost instituționalizat sub regimul lui Ceaușescu, din cauza Decretului 770. Am petrecut 843 de zile într-una dintre instituțiile lui, până când am fost adoptat pe 28 decembrie 1990 și dus cu avionul în Statele Unite, să locuiesc în orașul de lângă campusul Universității din Maine, Orono. Mama mea adoptivă a fost Cynthia Mary Trimm și s-a pensionat de curând, după 45 de ani de muncă la Universitate, în cadrul Centrului de Carieră. De la cea mai timpurie amintire a mea în această țară, port Universitatea adânc în suflet. Am amintiri în care mergeam dintr-o clădire în alta, ajutând-o pe mama să mute calculatoare.

Ca Specialist în Tehnologie la Centrul de Carieră, Cindy lucra cu cele mai noi tehnologii aduse în campus, inclusiv BITNET — primul val al internetului pus la dispoziția cetățeanului obișnuit din Statele Unite. Înainte ca internetul să existe public pentru oamenii de rând din Maine, eu aveam o conexiune la internet încă de la începuturile lui. Crescând, am avut ocazia s-o privesc pe mama stând în fața serverului FileMaker Pro pe care îl administra și pentru care făcea copii de siguranță. Am privit-o scriind HTML, citind manuale de JavaScript și construind contoare de vizite. Decenii mai târziu, după ce am lucrat cu WB Games, am construit „counter" în limbajul Go și l-am publicat ca open source, după ce am văzut cum erau folosite contoarele în Helix Core — produsul Perforce care gestiona sute de terabytes de resurse pentru o duzină de studiouri AAA de jocuri video.

Așchia nu sare departe de trunchi. Doar că a schimbat limbajul de programare.

Scrie-ne programul, apoi te retrogradăm

Am privit-o pe mama petrecând ore întregi depanându-și codul. Am fost martor și la felul în care se apăra de cei din campus care voiau s-o dea la o parte din poziția de Specialist în Tehnologie al Centrului de Carieră. Argumentul lor era, în esență: scrie-ne programul și apoi te retrogradăm — pentru că, odată scris, la ce mai ești bună?

Ea a luptat împotriva acestui lucru. Și avea ceva ce eu nu am: un sindicat.

Ține minte asta, pentru că în 2026 același argument este folosit împotriva fiecărui inginer în viață. Scrie-ne programul. Antrenează modelul. Hrănește eșafodajul. Și odată ce e scris — la ce mai ești bun? Doar că de data aceasta nu există sindicat, nu există procedură de contestare și, tot mai des, nu mai există niciun om de cealaltă parte a mesei.

Ei bine, decenii mai târziu, am învățat pe pielea mea că oameni ca mama și ca mine sunt cei care răzbat prin erori și livrează rezultatele pe care nimeni altcineva nu le putea livra. Aceasta era chemarea mea. Așa gândeam și așa credeam, datorită felului în care am crescut văzând cum este folosită tehnologia — și împotriva cui este folosită.

Să trecem repede peste băiatul din sala de așteptare — o poveste pentru altă dată — și intru la liceu ca un tocilar convins. Abia aveam trei prieteni apropiați, și nici aceia nu rezistau. Eram un impostor deprimat care își spunea Michael. Nimeni nu voia să-mi fie cel mai bun prieten. Petreceam multe ore în laboratorul de informatică și stăteam cu domnul Wason, profesorul de informatică. Era în relații bune cu sora mea mai mare, majoretă la echipa de fotbal american, și mă lăsa să rămân în laborator după ore, ca să pot meșteri în voie.

Fiind un copil născut în România, cu engleza ca a doua limbă, trăind în Maine, mă luptam cu o identitate impusă, în timp ce toată lumea îmi spunea Michael. Vedeți voi, în România vorbeam mai puțin de zece cuvinte — dar îmi știam numele. Aveam doi ani. Peste noapte, pe 29 decembrie 1990, am devenit Michael. Știam în sinea mea că sunt Andrei, dar credeam totodată, în inima mea, că nu sunt demn să-mi spun Andrei — că, pentru că fusesem instituționalizat în orfelinatele lui Ceaușescu, nu aveam voie. Toți adulții din viața mea m-au făcut să mă îndoiesc de propriul meu nume din ziua în care am ajuns în America, și nimeni nu mi-a explicat de ce nu puteam fi Andrei aici. Au folosit „Andrei Michael" până când l-au schimbat în „Michael Andrei", iar apoi a rămas pur și simplu Michael — iar „Andrei" era rezervat ocaziilor speciale, când voiam să purtăm conversații dificile despre familia mea biologică și despre România.

La început nu răspundeam la numele Michael. Așa că am fost antrenat s-o fac.

Asta are legătură cu un blog de programare, promit. Pentru că un nume nu este o etichetă. Un nume este un program. Vom ajunge și acolo.

Îmi plăcea să-mi petrec zilele citind cărți de tehnologie, iar când am avut internet și acces la php.net, m-am învățat singur să construiesc aplicații web pe stiva LAMP. Am luat tutorialele pe care le citeam și le-am pus în practică. În 2004–2005 am făcut voluntariat la MuggleNet și am construit un serviciu internațional de traducere a știrilor — conectând fanii la noutăți despre franciză din întreaga lume, în limba lor maternă, scrise de alți fani din propriile lor țări. Româna nu a făcut niciodată parte din el. Stați puțin cu gândul ăsta. Eu am stat.

Am folosit acele abilități dobândite pe cont propriu ca să construiesc jocuri online, aplicații CRUD pentru fan fiction și să ajut la administrarea unei baze de date MySQL masive, distribuite, care ținea toate datele lor — pe site-ul de fani numărul unu din întreaga franciză, la o scară de milioane de vizite, chiar în timp ce totul se desfășura în timp real.

Apoi am câștigat Medalia de Aur la competiția vocațională SkillsUSA Maine din 2005 și am fost selectat pentru Naționale, în Missouri. Am reprezentat statul Maine împreună cu un coleg pe nume Steve și am construit un site web în câteva ore, în fața unui juriu. Ni s-a dat un document Word cu text generic despre o companie, câteva fotografii și un logo.

Toate echipele au modificat logoul, cu excepția mea și a lui Steve. Pentru că nu ai voie să modifici logoul unui client. Nu e o chestiune de stil — e drept de autor elementar. Când juriul și-a dat seama că 31 din 32 de echipe încălcaseră regula, nu au descalificat 31 de echipe. Au eliminat criteriul cu totul și ne-au acordat locul 8 pe națiune. Versiunile modificate arătau mai bine decât a mea — recunosc — dar încălcau spiritul legii, iar faptul că am procedat corect m-a costat locul întâi, pentru că aplicarea corectă a regulii i-ar fi pus într-o situație jenantă pe toți ceilalți din sală. Jur cu mâna pe inimă — spun adevărul așa cum l-am trăit în 2005.

Păstrați și forma acestei povești în minte: cei care au respectat cerințele au fost reclasificați printr-o schimbare a regulilor după fapt, pentru că sistemului i-a fost mai ușor să mute stâlpii porții decât să-i recompenseze pe cei care au făcut lucrurile corect. Mama avea un sindicat când i s-a încercat o astfel de manevră. Eu aveam o fișă de punctaj.

Am zburat înapoi în Maine, locul 8 pe națiune, și tot flămând.

Cincisprezece ani la Sawmill, o lovitură de stat la Wentworth

M-am alăturat companiei Sawmill Publishing, o mică editură de reviste din Bangor, Maine, ca stagiar în web design, în timp ce îmi terminam penultimul an de liceu. Până la absolvire, transformasem acel stagiu într-un loc de muncă cu jumătate de normă care avea să dureze 15 ani, până când compania s-a închis la scurt timp după pandemie, iar proprietarul s-a îmbolnăvit de cancer. A început cu un site simplu, în HTML și CSS — foarte asemănător cu paginile pe care le întreținea mama pentru Universitate. Dar tocmai mă întorsesem de la Naționale câștigând ceva și tocmai făcusem impresie la MuggleNet, așa că m-am dus la Walter, editorul, și i-am propus ca revista să treacă în format digital — și că eu voi construi asta. Am colaborat ani de zile până când acea viziune nu doar că s-a realizat, ci s-a împlinit pe deplin, înainte ca pandemia să-i pună capăt brusc.

Combinația dintre MuggleNet, SkillsUSA și Sawmill m-a dus la Wentworth Institute of Technology din Boston, ca student la Ingineria Calculatoarelor. Am ajuns în campus și m-am dus imediat să mă înscriu în filiala studențească IEEE — condusă de doi studenți din ultimul an care nu voiau să primească boboci. Așa că m-am dus la decan, am cerut alegeri și am câștigat — 64 la 2. Membrii existenți au votat pentru ei înșiși; generația nouă a votat în unanimitate pentru mine. Am dat o lovitură de stat în filiala studențească IEEE de la Wentworth și aș face-o din nou. Am rămas președinte până când am demisionat în anul trei, ca să mă angajez la Cisco Systems.

În facultate am urmat în mare parte cursuri de inginerie electrică — matematică intensă, foarte puțină programare. Sintaxa și limbajele de programare țineau de partea cealaltă a gardului, la informatică, iar relația dintre hardware și software era una peste gard. Aveam un talent natural pentru programare, scriind cod de zece ani până să ajung în anul doi, așa că am devenit asistent și am predat cursuri serale alături de profesorul Johnson — HTML, CSS și PHP pentru studenții la design și arhitectură. Sincer, studenții de la informatică erau probabil cu mult înaintea mea la tehnică pură. Dar niciunul dintre ei nu avea abilitatea de comunicare necesară pentru a duce acest dar către mase — pentru a-l face pe oricine să înțeleagă ce este programarea și cum îți afectează viața. Eu o aveam.

Oamenii mă întreabă de ce nu m-am dus la informatică. Iată răspunsul pe care abia era inteligenței artificiale m-a ajutat să-l formulez limpede:

Am învățat să programez din cod eșafodat. Mașina genera instrucțiunile. Eu le studiam, le editam și am crescut până când nu am mai avut nevoie de eșafodaj. Partea interesantă nu a fost niciodată sintaxa — ci sistemul din jurul ei. Asta este ingineria. Iar treizeci de ani mai târziu, întreaga industrie este trasă înapoi la punctul meu de pornire: uneltele agentice generează eșafodajul, iar oamenii care prosperă sunt cei care pot proiecta sistemele din jurul lui. Inteligența artificială nu a făcut ca meseria de inginer software să devină învechită pentru mine — i-a făcut pe toți ceilalți să pornească de unde am pornit eu în 1996, stând la butonul de Înregistrare, privind cum editorul completează automat.

De aceea nu m-am dus la informatică.

Un nume este un program

Vedeți, legând asta de programare: un nume cântărește enorm. Dacă îi spun Modelului Lingvistic Mare care este viața mea pe numele meu, dar numele îmi este schimbat — rulez oare un alt program? Eu susțin că da. Când îmi spuneam Michael, mă identificam ca un impostor care încearcă să se descurce, să supraviețuiască. Când mi-am recuperat numele acum 7 ani și am spus gata, ajunge, i-am dat șansa adevăratului meu eu să iasă la lumină. Aveam nevoie să resping identitatea impusă asupra mea, ca să pot împlini identitatea pe care Ceaușescu a încercat s-o șteargă prin Decretul 770.

Când am intrat la Wentworth, îmi spuneam Michael. Când m-am angajat la Cisco, eram Michael. Când m-am angajat la Oracle, eram Michael.

Nimeni din facultate nu știa nimic din toate acestea. Niciun profesor. Niciun coleg. Nimeni dintre cei care m-au votat. Am purtat totul singur.

Decembrie 2018. Petrecerea de sărbători de la Oracle. Soția mea, însărcinată cu primul nostru copil. Eu — complet tulburat dacă cineva rostea „Andrei" în orice context, pentru că folosirea propriului meu nume mi se părea actul suprem de egoism față de familia adoptivă care mă salvase din România și față de abandonul mamei mele biologice, pe care îl purtam în mine. Și stăteam acolo, vorbind cu un coleg:

Mohammed: Cum te cheamă?

Eu: Michael. Pe tine?

Mohammed: Mohammed.

Eu: De unde ești, Mohammed?

Mohammed: Din Pakistan. Tu de unde ești?

Eu: Din România.

Mohammed: Michael nu sună a nume românesc.

Eu: Când am ajuns în America, numele mi-a fost schimbat în Michael.

Mohammed: De ce?

Eu: Nu știu...

Mohammed: Care e numele tău adevărat?

Eu: Andrei.

Mohammed: Ăsta sună românesc. Bună, Andrei. Îmi pare bine de cunoștință. De ce nu folosești numele Andrei?

Conversația aceea m-a lovit ca un tren. Un străin din Pakistan a avut nevoie de șaizeci de secunde ca să vadă ceea ce o întreagă industrie de software de recrutare bazat pe inteligență artificială nu poate pricepe nici în 2026: un nume a fost suprascris, iar programul original rula dedesubt tot timpul.

M-am dus acasă în seara aceea dorindu-mi să ajung cât mai departe de Oracle. Am deschis o sticlă de whisky și am băut mai mult decât se cuvenea. Pe la 11 noaptea eram beat în fața șemineului, singur, rugându-mă la Dumnezeu să mă ajute să mă las de băut. Și am auzit ceea ce pot descrie doar ca o voce dinlăuntru: nu vei fi niciodată tatăl care știu că poți fi atâta timp cât continui să-ți spui Michael. Tu ești Andrei. E timpul să te întorci la mine. Tocmai terminasem de cerut lui Iisus să mă ajute să mă las de băut — iar răspunsul Lui era să-mi schimb numele? Eram beat? Probabil. A fost real? Categoric.

Când mi-am restaurat numele la Oracle, am fost întrebat dacă sunt transgender. Când am clarificat că îmi revendicam numele de la naștere, dinaintea adopției — că frământarea legată de identitatea mea nu avusese niciodată de-a face cu genul sau cu ceva fizic, ci cu faptul că pe 27 decembrie 1990 eram Andrei în România, iar pe 28 decembrie 1990 eram Michael în America — reacția a tratat restaurarea numelui meu ca și cum i-aș fi luat în derâdere pe oamenii trans. Mi-am încheiat colaborarea cu ei din cauza asta. Numele meu nu este un costum și nu este o declarație despre nimeni altcineva. Este lucrul care i-a fost luat unui copil de doi ani care nu se putea apăra, recuperat de adultul care a devenit acel copil.

Așa că în 2019, înainte de pandemie, am încetat să-mi mai spun Michael, am început să-mi spun Andrei și am schimbat și industria — am ieșit din Big Tech și am intrat în industria jocurilor video. Bit Fry Games, apoi WB Games. Am șase titluri publicate, listate pe MobyGames.

Și voi fi sincer într-un fel în care industria asta rareori este: nu-mi place deloc să lucrez în industria jocurilor video. Aleg să nu-mi mai ofer abilitățile acestei industrii.

Dar priviți cum arată acum cariera mea pentru un sistem de potrivire a tiparelor:

Michael Trimm = IEEE, Cisco, Oracle. Expert în Big Tech.

Andrei Merlescu = Bit Fry, WB Games, SurgePays. FinTech și jocuri video.

Două grupuri distincte. Două traiectorii de carieră. Doi „oameni".

Un singur expert.

Un singur eu.

Vedeți, când am spus gata, ajunge, și am încetat să-mi mai spun Michael, mi-am schimbat realitatea, iar lumea m-a urmat. În 2020, în loc să iau deceniul meu de experiență de la Cisco și Oracle și să nu fac nimic în timpul pandemiei, am hotărât să fac ceva. Președintele Kennedy mi-a cerut — pe când creșteam, prin filmele de la orele de istorie: Nu întreba ce poate face țara ta pentru tine; întreabă ce poți face tu pentru țara ta. Acele cuvinte mi-au rămas în minte. Așa că am ales să dăruiesc Project Apario poporului american, ca mulțumire pentru că m-au salvat de comunismul din România.

Am construit mai întâi baza de date pentru scriere, urmată în anul următor de aplicația web pentru cititori. Timp de 17 zile, într-un apel pe Zoom cu DJ Nicke — un fost animator Disney, nu programator — am scris prima variantă în Rails, fiind urmărit peste zece ore pe zi. Am construit aplicația de unul singur, apoi am pus-o în funcțiune construind de la zero întregul flux DevSecOps cu Ansible, Bash și VMware, pe 12 servere fizice, deservind peste 500 de conexiuni simultane în fiecare minut, timp de săptămâni, până când finanțarea a fost tăiată. Proiectul s-a încheiat în 2024 și este acum open source.

Apoi am luat acea aplicație Rails care costa 7.000 de dolari pe lună și am rescris-o ca aplicație monolitică în Go, reducând costurile de operare la 33 de dolari pe lună. Asta înseamnă o economie de 99,5%. Nu m-a îmbogățit — aproape că m-a falimentat. Dar m-a făcut demonstrabil. Fiecare afirmație din acest paragraf are un depozit de cod, un README și o dovadă.

Acum, prezentul. De luni de zile aplic pentru un loc de muncă. M-am săturat de LinkedIn, de interviurile cu inteligență artificială și de faptul că sunt filtrat și eliminat.

Până în ziua de azi, sistemele automate de recrutare trimit oportunități către michaeltrimm@gmail.com, în timp ce ignoră andreimerlescu@gmail.com. Aceeași persoană. Aceleași mâini care au scris totul. Software-ul a hotărât că expertul din Big Tech merită recrutat, iar inginerul din industria jocurilor nu — și nu poate concepe că sunt un singur om care și-a restaurat numele de la naștere. Cel mai important act din viața mea — anularea a ceea ce Decretul 770 și o decizie de adopție bine intenționată, dar greșită, i-au făcut identității mele — este citit de o mașină ca o eroare de integritate a datelor. O inconsecvență. Un semnal de alarmă.

Spuneți-i cum vreți. Din locul în care stau eu, sunt eliminat prin potrivire de tipare din propria mea carieră, iar tiparul pe care mașina nu-l poate potrivi sunt chiar eu. Mă simt o persoană subreprezentată în sensul cel mai literal posibil: sistemele care fac reprezentarea mă au înregistrat ca două persoane și le resping pe amândouă.

Iată cât de recent este totul. Săptămâna aceasta am aplicat pentru un post de dezvoltator Go junior, publicat prin micro1, o platformă de angajare bazată pe inteligență artificială. Înainte ca vreun om să vadă ceva, mi s-a cerut să particip la un apel înregistrat — de până la 50 de minute — cu un AI, pentru o evaluare tehnică. Am peste 55 de proiecte open source în Go. Am rescris un serviciu de producție de 7.000 de dolari pe lună într-un program Go de 33 de dolari pe lună. Scutiți-mă de evaluare — sincer vorbind. Ăsta e tonul întregului text, dacă se întreba cineva: nu furie. Franchețe.

Iar când răspunsul la o cerere de acomodare rezonabilă este „inteligența artificială nu recunoaște asta, e politica firmei, fără excepții" — am nevoie ca firmele să înțeleagă ce spun cu voce tare. Legea ADA (legea americanilor cu dizabilități) acoperă și procesul de candidatură, nu doar locul de muncă în sine. „Software-ul are erori" nu este o scutire pe care s-o fi scris cineva în lege. Software-ul are erori serioase — iar erorile nu scutesc o companie de obligațiile legale față de oamenii de cealaltă parte a camerei web. Dacă trebuie să invoc legea și să lupt, o voi face. Încerc să fiu amabil. Am învățat însă că a fi amabil și a tăcea nu sunt același lucru.

Am fost, de asemenea, provocat recent de Alex de la DomainTools, care a făcut un comentariu ironic — „nici măcar nu știu dacă știi să scrii cod" — ca să forțeze un test de programare pe loc, în 2026. Nouăzeci de minute de interviu și nici trei secunde petrecute pe pagina mea de GitHub, nici înainte, nici în timpul lui. Asta înseamnă a fi rupt de realitate — și folosesc exact aceste cuvinte în mod deliberat, aceleași din postările mele virale de pe LinkedIn despre echipele de resurse umane care se încred în etichete de „candidat de top" care sunt de fapt halucinații ale inteligenței artificiale. Pentru că reconectarea procesului de angajare la realitate — la muncă livrată, la depozite publice de cod, la sisteme de producție care chiar funcționează în lume — este întreaga soluție. Stă chiar acolo, la vedere. Costă trei secunde.

Știa Alex că fratele meu vitreg din România se numește tot Alex? Că e mai tânăr decât mine și că am vorbit? Alex nu știa nimic din toate astea. Era prea ocupat să stabilească dacă pot scrie cod, ca să se mai uite la dovada că o fac. Urma să fie cum vrea el sau deloc — iar eu nu lucrez cu firme care numesc asta spirit de echipă.

IBM a pus un avertisment într-un material de instruire încă din anii 1970, iar astăzi sună ca o profeție: un calculator nu poate fi niciodată tras la răspundere — prin urmare, un calculator nu trebuie să ia niciodată o decizie de conducere.

Cincizeci de ani mai târziu, în 2026, predăm cea mai importantă decizie de conducere dintre toate — cine are dreptul să muncească — unui software. „Candidații de top" pe care îi scoate la suprafață sunt halucinații rezultate din potrivirea tiparelor, echipele de resurse umane care se încred în el nu cunosc tehnologia așa cum o cunosc eu, iar inginerii cu dovezi reale primesc tăcere. Va face rău acestei industrii pe termen lung, și vă spun asta ca cineva care a fost de ambele părți ale eșafodajului timp de treizeci de ani.

Mama a construit uneltele și au încercat s-o retrogradeze pentru asta. Ea avea un sindicat. Eu am construit uneltele, m-am format pe eșafodaje, am publicat codul, am dăruit poporului american un motor de căutare gratuit — iar entitatea care îmi hotărăște acum șansele de angajare nu poate fi contestată, nu poate fi atacată în vreun fel, nu i se poate pune nicio întrebare suplimentară și nu-și poate da seama că Michael și Andrei sunt același om.

Așadar, povestea mea profesională începe în România, și întorc pagina cu fiecare zi care trece. Mi-am petrecut întreaga viață punând greutățile deoparte ca să construiesc. Mi-am restaurat numele acum 7 ani, ca eul meu adevărat să poată, în sfârșit, să stea drept — și nu voi lăsa un sistem de potrivire a tiparelor să-mi pună în liniște „Michael" înapoi pe ecuson, doar pentru că două nume într-o singură viață nu încap în schema lui.

Am învățat să scriu cod din rezultate eșafodate când aveam șapte ani. Eșafodajul trebuia să fie punctul de pornire. Refuz să-l las să devină judecătorul.

E de necrezut că, 30 de ani mai târziu, sunt filtrat și eliminat exact de acele rezultate eșafodate care mi-au pornit cariera.

Hey Majestic
Inventor & Visionary
Biblically Spiritual